Iubirea este fundamentul existenţei.
Atunci când EŞTI, ai aura iubirii în jurul tău. Atunci când NU EŞTI, nu ai acea aură în jurul tău, îi ceri celuilalt să îţi dăruie iubire, eşti un cerşetor. Dar celălalt îţi cere ţie. Deci doi cerşetori îşi întind mâinile unul spre celălalt şi fiecare speră că celălalt are. Normal, amândoi se simt frustraţi în final, amândoi se simt traşi pe sfoară.
Puteţi să întrebaţi orice soţ şi orice soţie, puteţi să întrebaţi orice fost îndrăgostit: toţi se simt traşi pe sfoară; a fost presupunerea ta că celălalt poate să îţi dăruie iubire. Dacă tu faci o presupunere greşită, ce mai poate celălalt să facă? Presupunerea ta a fost infirmată; celălalt nu s-a dovedit a fi aşa cum ai crezut tu, asta este tot. Dar celălalt nu are nici o obligaţie să se forţeze să fie la înălţimea aşteptărilor tale.
Şi tu l-ai înşelat pe celălalt… aşa simte celălalt, pentru că celălalt spera că iubirea se va revărsa din tine. Amândoi speraţi că iubirea se va revărsa din celălalt şi amândoi eraţi goi. Cum poate atunci să apară iubirea? Cel mult puteţi fi necericiţi împreună. Înainte vă simţeaţi mizerabil singuri, separaţi, acum vă puteţi simţi mizerabil împreună. Şi, nu uitaţi, când două persoane sunt nefericite împreună, nu este o simplă însumare, este o multiplicare.
Singuri eraţi frustraţi, acum împreună sunteţi frustraţi.
Este şi un lucru „bun” în asta: acum poţi să arunci responsabilitatea pe celălalt: celălalt te face să te simţi nenorocit – aceasta este partea bună. Te simţi în largul tău. „Nu este nimic in neregulă cu mine… celălalt… Ce sa fac cu aşa o soţie urâcioasă, cicălitoare? Este normal să fii nefericit. Ce să mă fac cu un asemenea soţ? – urât, un harpagon”. Acum poţi da vina pe celălalt; ai găsit un ţap ispaşitor. Dar mizeria rămâne şi chiar se multiplică.
Iată paradoxul: cei care se îndrăgostesc dintr-o nevoie, dintr-un neajuns, n-au nici un pic de iubire, de asta se „îndragostesc”. Şi pentru că nu au nici un pic de iubire, nu au cum să daruie. Şi încă ceva: o persoană imatură se îndrăgosteşte întotdeauna de o altă persoană imatură, pentru că numai ei îşi pot întelege unul altuia limbajul.
O persoană matură iubeşte o persoană matură. O persoană imatură iubeşte o persoană imatură.
Poţi să îţi schimbi soţul sau soţia de o mie şi una de ori, vei găsi din nou acelaşi gen de femeie şi aceeaşi mizerie repetată în forme diferite – dar aceeaşi mizerie repetată; va fi aproape la fel. Îţi poţi schimba soţia dar tu vei rămâne acelaşi. Cine ar putea să aleagă altă soţie? Tu vei face alegerea. Alegerea va veni din nou din imaturitatea ta. Vei alege din nou un gen similar de femeie.
Problema esenţială a iubirii este ca întâi să devii matur
şi atunci vei găsi un partener matur; atunci oamenii imaturi nu te vor mai atrage deloc. Exact aşa se întâmplă. Dacă ai douăzeci şi cinci de ani nu te îndrăgosteşti de un copilaş de doi ani, este exclus. Când eşti o persoană matură psihologic, spiritual, nu te îndrăgosteşti de un bebeluş. Nu se întmplă. Nu se poate întâmpla. Vedeţi foarte bine că ar fi lipsit de sens.
De fapt, o persoană matură nu se îndrăgosteşte, nu se pierde în iubire, nu regresează, ci se regăseşte prin dragoste. Prefixul „în-” nu este corect. Doar oamenii imaturi cad; se împiedică şi cad în iubire. De bine de rău ei reuşeau să se ţină pe picioare. Acum nu mai reuşesc – găsesc o femeie şi sunt „dezechilibraţi”; găsesc un bărbat şi sunt „dezechilibrate”. Erau tot timpul pe punctul de a cădea şi de a se târî. Ei nu au coloană vertebrală; nu au integritatea necesară pentru a se ţine pe picioarele lor.
O persoană matură are integritatea necesară pentru a fi singură!
Şi atunci când o persoană matură dăruieşte iubire, nu o dăruişte legată de sfori; pur şi simplu dăruieşte. Şi atunci când o persoană matură dăruieşte iubire, se simte recunoscătoare pentru că i-ai acceptat iubirea şi nu invers. Nu aşteaptă ca tu să îi mulţumeşti – nu, în nici un caz, nici măcar nu are nevoie de mulţumirile tale. Ea, persoana matură, îţi mulţumeşte ţie că i-ai acceptat iubirea.
Şi atunci când se iubesc două fiinţe mature, se produce unul dintre cele mai mari paradoxuri ale existenţei, unul dintre cele mai minunate fenomene: sunt împreună şi totuşi extraordinar de singuri, sunt atât de intens împreună, încât sunt aproape o singură fiinţă.
Dar uniunea lor nu le distruge individualitatea, propriul univers ci, din contră, o îmbogăţeşte. Două persoane mature care se iubesc se ajuta una pe cealaltă să devină mai libere. Nu este implicată nici un fel de politică, de dimplomaţie, nici un efort de a domina. Cum ai putea sa domini fiinţa pe care o iubeşti?
Gândiţi-vă puţin. Dominarea este un fel de ură, furie, opoziţie. Cum te-ai putea gândi să domini, controlezi persoana pe care o iubeşti? Ţi-ai dori să o vezi in totalitate liberă, independentă, îi vei permite să manifeste mai multă individualitate, spontaneitate, originalitate.
De asta l-aş numi cel mai mare paradox: sunt atât de intens împreună că sunt aproape unul şi totuşi în acea unicitate îşi păstrează individualităţile. Individualităţile lor nu au fost distruse – s-au îmbogăţit cu noi valenţe.
Persoanele imature care se îndrăgostesc îşi distrug reciproc libertatea,
creează o înlănţuire, fac o închisoare. Persoanele mature care se iubesc se ajută reciproc să fie libere; se ajută reciproc să distrugă toate înlănțuirile. Şi atunci când iubirea este dublată de libertate este minunat. Când iubirea este dublată de dependenţă este ceva hidos.
Retineţi, într-o relaţie, libertatea este o valoare superioră iubirii. Adu-ţi aminte că cel mai important lucru este să ajuţi o fiinţă să devină liberă. Deci, dacă iubirea distruge libertatea, este lipsită de valoare. Poți renunța la iubire, dar libertatea trebuie păstrată.
Libertatea este suprema valoare.
Şi fără libertate, nu vei putea fi niciodată fericit – nu este posibil. Libertatea este aspiraţia intrinsecă a fiecărui bărbat, a fiecărei femei – libertatea totală, libertatea absolută. Aşa că tot ceea ce alterează libertatea mai devreme sau mai târziu va determina fiinţa să urască.
Nu îl urăşti pe bărbatul pe care îl iubeşti. Nu o urăşti pe femeia pe care o iubeşti. Urăşti pur şi simplu. Dar nu reuşeşti să te desprinzi. Este un rău necesar pentru că nu suporţi să fii singur. Va trebui să reuşesti cu cineva şi va trebui să te adaptezi la cerinţele celuilalt. Va trebui să tolerezi, va trebui să înduri.
Iubirea pentru a fi iubire cu adevărat, trebuie să fie iubire autentică, „iubire-dăruire”. „A fi iubire” semnifică o stare produndă de iubire. Când ai ajuns „Acasă”, când ai aflat cine eşti, atunci răsare în fiinţa ta adevărata iubire. Atunci mireasma se răspândeşte şi o poţi dărui altora. Cum ai putea să dărui ceva ce nu ai? Pentru a dărui, prima condiţie este să ai ce.
