„O agendă încărcată cu programări, care nu mai are niciun spaţiu liber, precum a ta”, a început Visătorul şi a indicat una dintre pagini care era plină de nume, ore şi numere de telefon „este o scrisoare de sinucigaş, înseamnă confirmarea propriei morţi…
Omul, cu cât este mai aproape de moarte, cu atât are agenda mai ocupată.”
Era ca şi cum aș fi primit un pumn în stomac. Durerea cruntă pe care o simţisem era cel mai evident semn al forţei noului atac al Visătorului asupra sistemului meu de valori. Am încercat să mă feresc din calea acelor cuvinte directe şi dure.
Sentimente de aversiune şi reacţii violente împotriva Visătorului au răsărit din toate cotloanele fiinţei mele şi s-au învălmăşit, într-un crescendo incontrolabil, înăuntrul meu. M-am revoltat pentru că mă catalogase drept un om mort, deoarece duceam o existenţă intensă şi activă.
„Este imposibil să trăieşti în contextul unei «societăţi moderne» fără să ai îndatoriri,
programări sau şedinţe”, am spus cu ciudă. Am subliniat cuvântul „societate modernă” ca şi cum voiam să delimitez diferenţa dintre lumile noastre. Eram convins că ceea ce susţinea Visătorul nu avea, practic, nici o bază reală. Cândva, El îmi spusese: „Lasă jocul să continue, lasă comedia să se desfăşoare… lasă colaboratorii şi profesioniştii să-şi joace rolul.
Compania este o reprezentaţie teatrală… cu măşti şi personaje care evoluează după un scenariu… Nu te încrede în el! Nu te rătăci!… nu uita că este doar un joc.” Eram sigur că Visătorul nu realiza ce implica să conduci o companie internaţională, cu sute de colaboratori şi să simţi în fiecare zi răsuflarea acţionarilor în ceafă.
„Ei bine,”, am spus exasperat „nu înţeleg! … Ce are a face agenda cu faptul de a fi viu sau mort?…” Am rostit cu greu aceste cuvinte şi un nod de emoții mi-a strâns gâtul. „Fiecare programare, fiecare plan pe care îl trasezi” a spus Visătorul, fără să bage de seamă acel tainic strigăt de ajutor, ascuns în umbra agresivităţii mele, „îţi întăreşte iluzia de a fi viu, te adânceşte în convingerile tale nebuneşti. Mai presus de toate, trebuie să fii capabil să plănuieşti. Să planifici şi să crezi în ceea ce ai planificat este ca şi cum ai muri. Omul poate plănui doar ceea ce deja este mort…
Adevăratul plan este chiar în acest moment, în «Acum şi Aici»
…. Un conducător poate avea armate de colaboratori care concep planuri şi programe, operaţiuni pentru viitor, în cele mai mici detalii, dar decizia lui va fi întotdeauna rodul momentului. Până în acel moment el nu ştie, nu acţionează până ce momentul nu-şi dezvăluie eternitatea. Numai atunci va afla ce are nevoie să cunoască. Lumea va fi la picioarele tale când vei învăţa să trăieşti clipa în deplinătatea ei. Planurile şi programele se ivesc natural, fără să depui efort, atunci când încetezi să mai crezi în ele.”
Privirea lui s-a înăsprit în timp ce continua să mă fixeze. Apoi şi-a întors capul de la stânga la dreapta, ca şi cum ar fi vrut să compare cele două profiluri ale mele. Am intrat în panică. Era o tăcere ameninţătoare în mişcările Lui, asemenea celei ale unei păsări răpitoare care încearcă să-şi ascundă intenţia feroce.
„Agenda îi ajută pe oamenii de genul tău să uite”,
a spus El pe o voce joasă. Panica s-a transformat repede în teroare. Trebuia să găsesc o cale de a ieși din starea aceea, cu orice preţ. Dacă aş fi avut un strop de inconştienţă, i-aş fi cerut o explicaţie pentru acea viziune comică şi bizară. Cum putea agenda să te ajute să uiţi? Mă simţeam închis într-un cocon psihic şi din care nu reuşeam să ies. Acea întâlnire cu Visătorul deschidea un duel mortal între partea din mine care nu dorea sub nicio formă să cedeze şi cealaltă, care îi „sorbea”, însetată, cuvintele. Cu greu am găsit tăria să întreb:
„Ce să uit?”
Încetişor, Visătorul s-a apropiat, la câţiva milimetri de mine.
„Să uiți de tine!” a murmurat.
Teroarea s-a transformat într-o frică iraţională şi devastatoare,
care îmi invada şi cuprindea fiinţa. În timp, am început să recunosc oportunitățile fundamentale de evoluţie, ascunse în momente ca acestea. Când Visătorul
îmi străpungea armura de nezdruncinat a certitudinilor, puteam să culeg puţină pulbere preţioasă, ca o albinuţă care polenizează o floare. Aşa m-am apropriat de „vis”. „Lumea este desfăşurarea în timp a ceea ce visăm… O programare este întotdeauna cu tine!… sau mai mult, cu o parte din tine, pe care nu o cunoşti. Oamenii şi evenimentele se înalţă şi se risipesc după un scenariu gravat deja în Fiinţă…
Când plănuieşti şi crezi în ce ai plănuit … te îndepărtezi de «lumea reală»…
Cu cât te convingi pe tine însuţi că programările şi întâlnirile se petrec aşa cum le-ai programat, cu atât mai mult te apropii de moarte… Şi astfel, întâlneşti oameni morţi care plănuiesc şi programează ca şi tine, care se află sub imperiul iluziei că ei aleg şi decid, fără să-şi recunoască propria neputinţă.”
Aici, Visătorul a făcut o pauză şi am bănuit că acţiunea Lui demolatoare se sfârşise. Aveam nevoie disperată să-mi trag suflul. Dar Visătorul nu lăsa niciodată o treabă pe jumătate terminată. El calculase cu precizie clipa în care urma să-mi dea lovitura de graţie a acelei lecţii extraordinare:
„Într-o bună zi, agenda ta va semăna cu aceea a unui om liber,
a unui om care ştie ce face, deoarece are mereu soluţia cu el… de fapt, el însuşi este soluţia. Îţi vei juca rolurile, în întâlniri şi şedinţe şi vei lăsa lumea să fie liberă să se desfăşoare… în cele mai bune moduri cu putinţă. Lumea va deveni capodopera ta, fără niciun efort sau constrângere, atunci când agenda ta va semăna cu cea a unui adevărat conducător… şi va conţine numai file albe.”
