Grație întregii mele suferințe interioare,

va sosi o zi când voi simți o formidabilă tensiune interioară gata să țâșnească, de revoltă, de dezgust, de sufocare, care mă va sili să ies din acest infern existent pe Pământ. Acum sau niciodată! Nu trebuie decât să privesc la televizor, să citesc titlurile mari ale ziarelor, să observ privirea tristă a trecătorilor, să ascult râsul fals din baruri, să intru într-o sală de clasă, să fac o mică plimbare la spital, să privesc șirul de prostituate într-o noapte de iarnă sau vagabonzii de pe băncile unui parc, pentru a avea cea mai impozantă lehamite cu privire la viața pe Pământ.

Cu cât sap mai mult, cu atât miroase mai urat! Nu este de mirare, deci, ca unele persoane suferă de depresie și de epuizare profesională(burnout), visând să renunțe la tot pentru ceva mai bun. Privind portretul limitat al iluziei mele cotidiene, este ușor să mă gândesc la faptul că viața pe Pământ este prea suferindă. Încep atunci să visez la ușa de ieșire prin excelenta: sinuciderea.

Știi ca și mine că numărul sinuciderilor crește,

dramatic de câțiva ani. În prezent, se vorbește de patru sinucideri pe zi la Quebec, la o populație de 7,6 milioane! Rata sinuciderilor s-a triplat după 1960. Adesea suntem convinși de faptul că adolescenții sunt cei care se sinucid mai des. Cu toate acestea, la adulți, rata crește cu varsta. La femei, vârsta cel mai des întâlnită este 51 de ani. La bărbați, rata continuă să crească cu vârsta iar la 65 de ani, este triplă față de cea a populației în general.

Rata sinuciderilor este un bun barometru al economiei. În timpul marilor crize, de exemplu, numărul sinuciderilor a crescut într-un mod spectaculos. În timp de război, ar fi de așteptat ca această rată să crească. Dimpotrivă, această rată scade pentru ca oamenii sunt 100% în stadiu de supraviețuire și nu gândesc mai departe de propriul lor buric. Sinuciderea este legată de o situație complet diferită. Persoana nu mai găsește soluții, este deprimată iar suferința sa interioara este extremă. Pe de alta parte, am cunoscut câțiva studenți, care s-au sinucis, studenți care au fost adesea printre cei mai străluciți, ființe treze, care vedeau mult mai lucid mlaștina în care evoluează ființa umană. Unii le spuneau: „Nu iți fă griji, timpul aranjează lucrurile. Ai viata în fața ta”. Aceasta abordare nu funcționează absolut deloc.

Sinucigașii merită adevărul.

Sinuciderea, este abandonarea corpului fizic în speranța obținerii unui repaus etern. Când reușesc, fie prin boală(sinucidere lentă), fie printr-un accident dramatic(sinucidere rapidă, inconstientă) sau printr-o adevărată sinucidere(rapidă/conștientă), fac totul pentru a ma observa și realizez că eu continui să sufăr la fel ca înainte! „Dar cum este posibil un asemenea lucru din moment ce am murit?!”

Nu uita că este vorba despre corpul tău fizic. După moarte, corpul emoțional rămâne dar dispare după o perioada de timp destul de scurta. Este ceea ce numim, de obicei, fantoma. Corpul mental are nevoie de putin mai mult timp pentru a se dizolva. Sufletul rămâne, pentru că este singurul cu adevărat nemuritor. Acesta își conservă nivelul său de conștiență până la viitoarea sa reîncarnare.

Sinuciderea nu este o soluție. A muri nu rezolvă nimic. Moartea nu reprezintă decât finalul unei partide de cărți, unde ego-ul a câștigat înainte de a dispare iar sufletul a pierdut pentru moment. Nimic mai simplu, va juca partida următoare cu ego nou. Noul jucător va trebui să reînvețe totul, începând de la primul scâncet. În locul sinuciderii mai bine aș rămâne și aș alege să trec de la supraviețuire la viață. Pentru a realiza acest lucru, trebuie să îmi schimb toate obiceiurile. Dacă sunt pregătit(ă) pentru a mă sinucide, nu am nimic de pierdut…

Din cartea Volumele Personocratiei(Volumul 1) – „Evoluția spre… Noua Specie”.

Enuntat de Ghis, Text cules si redactat de Mado – Editura Evolutionism.