Johan Cruyff a fost un fotbalist cel putin de succes.
Ca jucător a cáştigat Cupa Campionilor Europeni de trei ori cu Ajax și titlul de campion al Olandei de opt ori. Ca antrenor a câştigat La Liga de patru ori cu Barcelona, Cupa Campionilor în 1989 și Cupa UEFA în 1992. Aceasta este definiția succesului: meciuri câştigate, trofee câştigate. Şi totuşi în biografia lui Cruyff poate fi observat un paradox uimitor.
El nu a fost motivat în primul rând de câştig.
Într-un interviu acordat în 2011 colegului meu Matt Dickinson de la The Times a spus că cel mai important lucru era modul în care juca echipa. Era interesat de filosofia jocului, de modul de exprimare în teren. „Victoria înseamnă doar o zi, dar reputația durează o viață”, a spus Cruyff. „Este important să câştigi, dar cel mai mare dar este să ai propriul stil, să te copieze ceilalți, să te admire.”
Nu mai este nevoie să spunem că avem de-a face cu o răsturnare a ceea ce credem de obicei despre sport şi despre viață. Dintr-o perspectivă convențională, sportul este construit pe victorie și orice altceva nu contează. În acelaşi fel, în afaceri important este profitul și orice altceva trebuie să se încadreze in acest obiectiv. Este ceea ce se numeşte instrumentalism: definirea scopului final și urmărirea lui.
Dar succesul lui Cruyff ne trimite la un adevăr psihologic
pe care îl ignorăm pe riscul nostru. Puțini dintre noi- fani sau sportivi – suntem interesați doar de obiectivul final. Vrem să creăm un ideal mai mare, să dăm o semnificație mai profundă acțiunilor noastre.
Să ne depărtăm pentru un moment de fotbal
şi să ne aplecăm asupra unui studiu al Teresei Amabile, profesor la Harvard Business School. Ea a contactat mai mulți artişti și ales: zece dintre lucrările lor care fuseseră comandate și zece lucrări necomandate (create de dragul artei în sine). Apoi rugat un grup de artişti influenți și muzeografi să le evalueze.
Rezultatele noastre au fost Surprinzătoare”, a scris Amabile. „Lucrările executate la comandă erau cu mult mai putin creative decât celelalte, deşi, din punctule vedere al
calității tehnice, erau similare. Mai mult, artiştii au declarat că s-au simțit mult mai constrânşi atunci când realizau lucrări la comandä decât în celălalt caz.”
Într-un alt studiu, cercetătorii au intervievat studenți la Bele-Arte pentru a vedea dacă vọr să fie artişti ca să câştige bani sau ca să îşi poatả exprima emoțiile.
După douăzeci de ani i-au căutat din nou pentru a vedea cum se descurcă în cariera artistică.
Au descoperit că „acei artişti care au continuat cu pictura și sculptura mai mult pentru plăcerea activității în sine decât pentru vreo räsplată bănească au produs lucrări de artä care au fost recunoscute de societate ca find superioare.
Aceste descoperiri au devenit atât de des întâlnite, încât au fost definite printr-o expresie, ceea ce autorul Daniel Pink numeşte »paradoxul creativitäții”. Descoperim inspirația cea mai profundă atunci când suntem motivați de altceva în afară de câştig, ceea ce până la urmă ne aduce mai mult succes.
Dupå cum a spus un cercetător: ,,Cei care sunt cel mai puțin motivați să urmărească recompensele extrinseci le primesc, de fapt, într-un final”.
Când ne uităm la echipele construite de Cruyf,
atåt ca jucător, cât şi ca antrenor, adevărul iese la iveală. Victoria era importantă, dar nu era singurul său obiectiv. Şi din acest motiv performanțele sale erau impregnate cu asemenea imaginație și fler. El privea pasa nu ca pe un aspect funcțional al jocului, ci ca pe o exprimare a frumosului. Chiar și la vârsta de treizeci şi şapte de ani, el schimba dimensiunile jocului, dând „pase de treizeci de metri atât de surprinzătoare, încât camerele de luat vederi ale epocii uneori le ratau”, după cum a scris Simon
Kuper în Financial Times.
Nu este vorba doar despre fotbal sau despre artă.
Foarte rar mediul de afaceri inspiră oamenii doar prin accentul pus pe profit, pe înfrângerea concrenței sau chiar prin câştiguri financiare mai mari. Intr-adevăr, aceste recompense clasice adesea ascund sensul pe care îl căutăm în muncă și în viață. Liderii cu adevărat vizionari nu pierd niciodată din vedere scopul final sau importanța unei plăți corecte, dar ei ne inspiră tocmai prin ambiția cu care se dezinteresează de profit sau de pierderi.
Atunci când Steve Jobs, de la Apple, încerca să-l ademenească pe John Sculley,
care deținea o funcție de conducere la Pepsi, el nu i-a oferit un salariu mai mare. „Vrei să vinzi apă cu zahăr toată viața ta sau vrei să vii cu mine și să schimbăm lumea?”, l-a întrebat el. Jobs nu a fost întotdeauna de admirat în relațiile interpersonale (de altfel, din întâmplare, nici Cruyff nu a fost), dar a fãcut miliarde de dolari tocmai pentru că il motiva altceva decât banii.
Şi de aceea marele dar pe care Cruyff l-a oferit fotbalului
a fost să îi lase moştenire Barcelonei înțelegerea acestui paradox. Eticheta „mai mult decât un club” uneori îi irită pe fani, dar nu este nicio îndoială că responsabilii clubului Barcelona nu aspiră doar la a câştiga meciuri. Ideea unei misiuni și a unei filosofii de a juca impregnează modul în care gândesc și acționează, atât la prima echipă, cất și la academia de juniori. Şi acesta este un motiv crucial pentru care au avut atât de mult succes.
„Cruyff a pictat capela, iar antrenorii Barcelonei care au urmat doar o restaurează sau o îmbunătățesc”, a spus Pep Guardiola, care a jucat sub îndrumarea olandezuluişi a învățat de la el ca antrenor. La rândul său, Joan Laporta, fost preşedinte al clubului, a recunoscut: „Ca jucător, a transformat fotbalul intr-o formă de artă. Johan a revoluționat totul. Barça din zilele noastre a început cu el; el este expresia identități inoastre.
Ne-a adus un stil de fotbal pe care-l iubim”.
După moartea sa am citit multe omagii aduse lui Cruvff ale unor oameni care l-au cunoscut. Am fost izbit de o asemănare: toate menționau despre importanța olandezului nu in ceea ce priveşte succesul avut, ci în modul în care ne fäcea să ne simțim. „Era un fotbal parcă de pe altă planetă, fotbalul reinventat de un inginer care a primit sarcina să il demonteze, să arunce tot ce este ruginit și demodat și să-l reconstruiască astfel încât să fie nu doar mai estetic, ci și mai eficient”, a scris Richard Williams în The Guardian.
În Financial Times, Kuper a scris:
,,Parcă era şi becul, si Thomas Edison în același timp”. Dickinson, gândindu-se la discuția pe care a avut-o cu marele om la umbra unui copac din capitala catalană, a subliniat: „ Părea ca o slujbă religioasă tinută de papa fotbalului. Victoria nu este totul. Frumusețea contează. M-am minunat de el ca jucător, I-am admirat ca antrenor, dar am ajuns sã-l iubesc cel mai mult pe Cruyff idealistul, romanticul autoproclamat. Fotbalul are atât de puțini dintre aceştia”.
Aceasta este, de fapt, ideea principală. Van Gogh, poate cel mai creativ olandez, care nu a câştigat niciun ban în timp ce revoluționa arta, a spus: „,Eu unul nu ştiu nimic cu siguranță, dar priveliştea stelelor mă face să visez”. In timp ce tindea spre stele, spre ceva situat dincolo de succesul convențional, Cruyff a devenit cel mai de succes personaj din istoria fotbalului.
