Ziua începuse cu o tensiune, încă de dimineaţă
Motto: „Lumea îţi telefonează să-ţi spună cine eşti… să te înştiinţeze că ai încercat mereu să eviţi să te cunoşti! Numai tu decizi cine ar trebui să fie la celălalt capăt al firului.”
De la terasa casei din Samia, răspunsesem deja la câteva apeluri telefonice. Visătorul era lângă mine şi mă urmărea tăcut, în timp ce cântărea evenimentele şi entuziasmul conversaţiilor după conţinutul lor: dat ordine, ridicarea tonului, enervare şi, de câteva ori, pierderea controlului.
Din când în când, mă întorceam şi încercam să schimb o privire complice sau să primesc un semn de solidaritate. Având în vedere munca acerbă pe care o desfăşuram de dimineaţă devreme, nemulţumit, din pricină că trebuia să conduc o echipă de cârpaci, cărora eram nevoit să le explic totul, de sute de ori. Cum era posibil să fie atât de nepricepuţi? Cum se puteau înţelege greşit cele mai simple şi clare ordine?
„La telefon nu trebuia să spui: «Alo, cine este?»,
ci: «Alo, cine sunt eu?», a remarcat Visătorul, surprinzându-mă, în timp ce aveam ultimele schimburi de replici, în timpul unor lungi conversaţii telefonice. Am crezut că nu înţelesesem foarte bine. El doar murmurase acele cuvinte, ca şi cum ar fi vrut să-mi spună ceva foarte important, ceva pentru care ar fi trebuit să abandonez orice altă ocupaţie şi să stau să ascult. Am intrat în panică. Era de ajuns să arunc o privire, pentru a-mi da seama că Visătorul se transformase într-un prădător nemilos. M-a străbătut un fior pe spinare, în timp ce simţeam adrenalina pătrunzându-mi în sânge, în doze imense. Cu tot calmul de care eram în stare, l-am rugat să repete ce spusese. Dar vocea mea era deja sugrumată de o nelinişte crescândă.
„Ceilalţi sunt TU!”, a ţipat El,
cu o voce îngrozitoare. În lumile lăuntrice, în infernul fiinţei, unde îmi fuseseră aruncate acuzaţii şi lamentări, Visătorul nu mai era un oaspete politicos, care stătea la masă în casa mea. Ci un căpitan înspăimântător, care dădea ordine în mijlocul unei furtuni, în timp ce vasul era gata să se scufunde. Eram înspăimântat.
Am tresărit şi receptorul aproape că mi s-a sfărâmat de masă, sărind de la un capăt la altul al ei, ca o fiinţă alunecoasă şi neastâmpărată. Scena trebuie să fi fost foarte comică, deoarece nici Visătorul nu s-a putut abţine să nu râdă. Pe de altă parte, dincolo de masca lui gravă, dincolo de mânia lui aparent incontrolabilă, se întindea un ocean de calm. În spatele severităţii din privirea Lui se ascundea serenitatea unui sfinx, care mă exaspera mai mult decât ameninţările Lui. A rămas aşa pentru o clipă, apoi şi-a reluat alura feroce de prădător.
„Ceilalţi sunt tu!”, a repetat El.
Vocea Lui redevenise calmă, dar acest lucru nu mă liniştea. ”Lumea este aşa, deoarece tu eşti aşa şi nu invers. Nu fugi… Vizibilul te ajută să recunoşti invizibilul… Ceilalţi te ajută să vezi ceea ce nu vrei să vezi în tine însuţi… Ce proiectează toate acestea în mine? Aceasta este întrebarea pe care şi-o adresează o persoană onorabilă! Te ascult de ceva vreme. Eşti indecis şi prolix… Confuzia se află în tine şi nu în ceilalţi”, mi-a spus şi s-a sprijinit puţin de masă.
„Lumea se manifestă ca fiind îndoielnică, haotică, iresponsabilă, pentru a adeveri ce eşti şi unde eşti. La fiecare apel, indiferent cine este la celălalt capăt al firului, fără excepţie eşti întrebat: «Te deranjez?»” Acum, că Visătorul îmi atrăsese atenţia, realizam că avea dreptate. Totuşi, încă nu înţelegeam ce importanţă ar fi putut avea acest detaliu. „Te deranjez?” era o întrebare convenţională. De multe ori nici n-o băgam în seamă, pentru că o consideram nimic mai mult decât o expresie obişnuită, de politeţe, un semn de respect pentru intimitatea cuiva, mai ales a superiorilor ierarhici.
„Te deranjez?”, te întreabă ei când simt că te-au luat pe nepregătite.
Lumea, ceilalţi, te oglindesc… ei sunt oglinda care reproduce imaginea unui om indolent, care vorbeşte cu sine însuşi. «Te deranjez?» este lipsa ta de responsabilitate. «Te deranjez?» deoarece eşti confuz! «Te deranjez?» este lumea care te denunţă.”
Ţrrrr! Telefonul suna din nou.
Am ridicat receptorul şi am întrebat mecanic: „Cine e?”
Nici nu am terminat bine acea întrebare convenţională, că vocea Visătorului a răsunat mai înspăimântătoare decât înainte.
„Ar fi trebuit să spui: «Alo, cine sunt?» şi nu «Cine e?»,
s-a înfuriat El. ”Cine sunt?”, a insistat El şi a continuat să strige. „Numai aceia care au înţeles că ei înşişi se află la celălalt capăt al firului răspund astfel!” Îl ascultam pe Visător şi în acelaşi timp încercam să păstrez limitele normalităţii în conversaţia care tocmai începuse.
„«Alo, cine sunt?» înseamnă să te întâlneşti cu propria confuzie”, a continuat Visătorul, fără a ţine cont de conversaţia pe care o purtam, de cel care era la capătul celălalt al firului şi de ce putea să creadă acela. Ascultam vocea Visătorului şi i-am răspuns monosilabic interlocutorului meu, în timp ce încercam din răsputeri să scurtez conversaţia şi să închid.
„Lumea vrea să fie condusă! Oricine te sună are nevoie să se ştie conținut… are nevoie de claritate… Dar după câteva remarci ale tale, descoperă că nu ai nicio direcţie… Eşti rănit, eşti saturat…” „Lasă inconştienţa să te domine, pătrunde în alte zone de înţelegere!” m-a îndemnat Visătorul şi, cu o neaşteptată bunăvoinţă, se întoarse la tonul lui normal. „Un om vigilent ştie că, ascunsă printre crustele hotărârii şi ale falselor incertitudini, apare întotdeauna aceeaşi rană, aceeaşi durere… ştie că nu e nimic de făcut dacă rana nu e tratată şi vindecată.
Şi chiar dacă încearcă să evadeze, dacă se retrage ca un pustnic în peşteră sau într-o mănăstire, ca ascet, departe de telefoane şi angajamente… acea rană, acea durere vor reapărea, ca să denunţe lipsa lui de pregătire.” „Dar tu, precum toţi oamenii obişnuiţi, nu simţi acum acea durere sau cel puţin pretinzi că este insignifiantă!” În glasul lui răsuna ecoul unui eşec
iremediabil, durerea unei înfrângeri cosmice.
Telefonul continua să sune.
În acel moment, chiar nu ştiam ce să fac. Nu voiam să-l dezamăgesc pe Visător, dar în acelaşi timp nici nu mă simţeam liber, binedispus sau gata să intru în joc, ca să mă conformez aşteptărilor Lui. Telefonul continua să sune. Visătorul m-a încurajat să răspund, cu o încuviinţare din cap şi apoi şi-a însoţit gestul de cuvintele: „Gândeşte-te, ce binecuvântare!… Lumea ne sună să ne spună cine suntem şi ce ne lipseşte… Este ca şi cum am sta lângă oracolul din Delphi şi i-am pune întrebări după pofta inimii!” Apoi, pe jumătate serios, pe jumătate în glumă, a adăugat: „Oricine răspunde la telefon, pare să întrebe cine este… deşi ştie deja … Tu ştii deja cine este la celălalt capăt al firului … deoarece tu pe tine însuţi te suni…”
Ceva s-a deschis; o senzaţie de bine mă pătrundea, ca o vertebră ce revenea la locul ei. Telefonul suna în continuare, dar eram prea ocupat să iau notiţe şi nu puteam răspunde. Intrasem într-o stare febrilă. Eram pe punctul de a cântări şi reflecta la acele cuvinte care deţineau puterea de a schimba viaţa, de a transforma destinul unui om.
„Lumea este reflectarea pură a Fiinţei tale … Să nu uiţi asta! „ m-a avertizat Visătorul. „Lumea îţi telefonează să-ţi spună cine eşti… să te înştiinţeze că ai încercat mereu să eviţi să te cunoşti! Numai tu decizi cine ar trebui să fie la celălalt capăt al firului… Tu şi numai tu decizi ce îţi va spune el… Pentru moment, la celălalt capăt al firului vei găsi o lume care îţi reflectă fragilitatea. Tu eşti cel care cere ajutor, care cere să fie vindecat…”
Ascultam şi notam ceea ce îmi spunea Visătorul
cu o absolută certitudine că lucrurile vor fi exact aşa cum susținea El. Totul îmi era clar. Notele împrăştiate ale nenumăratelor lui învăţături îşi găseau locul potrivit, într-o perfectă compoziţie. Voiam să înregistrez fiecare detaliu al comprehensiunii acelui moment, astfel încât să o pot accesa când voi avea nevoie de ea şi să fiu capabil într-o zi să o transmit mai departe.
„Un om viu, invită viaţa”, a insistat Visătorul, adâncind breşa săpată în mine. „Postura ta de victimă, încurajează eşecul. Cine se aseamănă se adună. Înţelegerea atrage înţelegere. Vrei să schimbi oamenii de la celălalt capăt al firului? Schimbă-te tu! Fii tu însuţi soluţia şi lumea va fi rezolvată pentru totdeauna.”
Mi-a dat câteva secunde, ca să-mi trag sufletul. A aşteptat până când am adăugat şi ultima parte din discursul Lui în carneţelul meu, apoi a continuat.
„Dacă răspunzi «Alo, cine sunt?»,
înseamnă că dai dovadă de atitudinea unui om care știe şi îşi aminteşte că el este singurul responsabil pentru tot ceea ce se întâmplă în viaţa lui… Un apel telefonic îţi permite să înţelegi ce ai refuzat să vezi, să atingi şi să întâmpini.”
În acea secundă, telefonul a sunat din nou. Am aşteptat câteva clipe pentru a asculta sfatul Visătorului, înainte de a răspunde:
„Claritate… Oferă claritate lumii… şi la celălalt capăt al firului se vor auzi numai veşti bune.” „Alo, cine sunt eu? „, am spus şi după aceea am zâmbit cu gândul la efectul acestei întrebări bizare asupra interlocutorului meu. Din acel moment, ridicarea receptorului nu ar mai fi dat curs unei conversaţii banale, ci ar fi fost o iniţiere aventuroasă şi profetică, precum cea a vechilor pelerini la Delphi, îmbibată de aburii care se ridicau tremurător din fisurile podelei templului şi de întâlnirea cu preoteasa Pythia.
Din nou, telefonul a sunat.
„Fii soluţia… lăuntric!”, mi-a poruncit Visătorul şi a încuviinţat din cap, să răspund „Fii liber!… În afară nu este nicio problemă care trebuie rezolvată… niciun lucru vătămător, de care să te aperi şi niciun duşman cu care să lupţi. Pentru a da un răspuns lumii, mai întâi trebuie să devii tu soluţia… Pătrunde în sinceritate, simplitate, ușurătate, în strălucirea Fiinţei… Dacă eşti în stare să urmăreşti «jocul» de deasupra, vei descoperi că lumea de la celălalt capăt al firului îţi dăruieşte toată recunoştinţa şi devotamentul ei.
Într-o bună zi, vei descoperi că munca reală a omului, unica lui muncă, este să repare lumea. Vei conştientiza că tu, numai tu, eşti cauza fiecărei nebunii şi înfrângeri care se întâmplă în lume şi că tu, numai tu, o poţi vindeca, proteja, salva şi iubi, dacă ştii cum să te vindeci pe tine însuţi, să te protejezi, să te salvezi şi să-ţi iubeşti sinele.” Telefonul mai suna încă.
„Alo, cine sunt?”, am răspuns, când am ridicat receptorul. Simţeam magia unei recunoştinţe care mi se infiltra în celule şi abia îmi mai puteam înfrâna dorinţa irezistibilă şi spontană de a-L îmbrăţişa.
