Un pasaj deosebit, din „Alchimistul” de Paulo Coelho.
„Puştiul” si Alchimistul(Maestrul lui) sunt capturați de oamenii deșertului, iar viețile le sunt cruțate pentru 3 zile după care „ucenicul” fie le va face o demonstrație prin care le va arăta războinicilor faptul că oamenii se pot transforma în vânt, fie vor plăti cu viața:
„A treia zi, generalul îşi strânse principalii comandanţi.
― Să-l vedem pe puştiul care se preschimbă în vânt, îi spuse Generalul Alchimistului.
― Să-l vedem, răspunse Alchimistul. Băiatul îi conduse până la locul unde fusese în ajun.
Acolo le ceru tuturor să şadă.
― O să dureze puţin, spuse flăcăul.
― Nu ne grăbim, răspunse Generalul. Suntem oameni ai deşertului.
Flăcăul începu să privească orizontul.
În depărtare erau munţi, erau dune, stânci şi plante târâtoare care se încăpăţânau să trăiască acolo unde supravieţuirea era imposibilă. Aici era deşertul pe care el îl străbătuse atâtea luni, dar din care oricum cunoştea o parte foarte mică. În această parte mică întâlnise englezi, caravane, războaie între clanuri şi o oază cu cincizeci de mii de curmali şi trei sute de fântâni.
― Astăzi ce-ţi mai doreşti? întrebă deşertul. Nu ne-am privit destul înainte?
― Într-un anume loc, tu o păstrezi pe fiinţa pe care eu o iubesc, spuse flăcăul. Şi atunci când îţi privesc nisipurile, o privesc şi pe ea. Vreau să mă întorc la ea şi pentru asta am nevoie de ajutorul tău ca să mă transform în vânt.
― Ce înseamnă iubire? întrebă deşertul.
― Iubire este atunci când şoimul zboară peste nisipurile tale. Pentru el, tu eşti un câmp verde de pe care nu s-a întors niciodată fără vânat. El îţi cunoaşte stâncile, dunele, munţii, şi tu eşti generos cu el.
― Ciocul şoimului ia pietre din mine, răspunse deşertul. Ani în şir eu îi întreţin vânatul, cu puţina mea apă îl hrănesc, îi arăt unde este hrana. Şi într-o zi coboară şoimul din cer chiar atunci când simt mângâierea vânatului pe nisipurile mele. Şi-mi ia tot ce am crescut.
― Dar pentru asta ai crescut vânatul, răspunse flăcăul. Pentru a-l hrăni pe şoim. Iar şoimul îl va hrăni pe om. Şi într-o bună zi, omul îţi va hrăni nisipurile, şi vânatul va răsări din nou. Aşa se mişcă lumea.
― Şi asta înseamnă iubire?
― Asta e iubirea. Este ceea ce face ca vânatul să devină şoim, şoimul să devină om, şi omul din nou, deşert. Este ceea ce face plumbul să se transforme în aur; iar aurul, din nou, să se ascundă sub pământ.
― Nu-ţi înţeleg cuvintele, zise deşertul.
― Atunci înţelege măcar că într-un loc de pe nisipurile tale o femeie mă aşteaptă. Şi pentru asta, trebuie să mă transform în vânt.
Deşertul rămase tăcut câteva clipe.
― Eu îţi dau nisipurile mele pentru ca vântul să poată sufla.
Dar singur, nu pot face nimic. Cere ajutorul vântului.
O briză uşoară începu să sufle. Comandanţii îl priveau pe flăcău de departe vorbind o limbă pe care n-o cunoşteau. Alchimistul zâmbea.
Vântul ajunse aproape de flăcău şi-i atinse faţa. Ascultase discuţia cu deşertul, pentru că vântul ştie întotdeauna tot. Străbătea lumea fără un loc anume de naştere, fără un loc unde să moară.
― Ajută-mă, îi spuse flăcăul vântului. Într-o zi mi-ai adus vocea iubitei mele.
― Cine te-a învăţat să vorbeşti limbajul deşertului şi al vântului?
― Inima mea, răspunse flăcăul.
Vântul avea multe nume. Aici i se spunea siroco, pentru că arabii credeau că vine de pe pământuri acoperite de ape, unde locuiau oameni negri. În locurile depărtate de unde venea flăcăul îl numeau Levant, pentru că se credea că aduce nisipurile deşertului şi strigătele de război ale maurilor. Poate într-un loc mai depărtat de câmpurile oilor lui, oamenii se gândeau că vântul se năştea în Andaluzia. Dar vântul nu venea de nicăieri, şi nu mergea niciunde şi de aceea era mai puternic decât deşertul, într-o zi, oamenii ar fi putut planta copaci în deşert şi chiar creşte oi, dar niciodată n-aveau să reuşească să stăpânească vântul.
― Tu nu poţi fi vânt, spuse vântul. Suntem de naturi diferite.
― Nu e adevărat, răspunse flăcăul. Am cunoscut secretele Alchimiei pe când rătăceam prin lume cu tine. Port în mine vânturile, deşerturile, oceanele, stelele şi tot ce a fost creat în Univers. Am fost făcuţi de aceeaşi Mână, şi avem acelaşi Suflet. Vreau să fiu ca tine, să pătrund în toate colţurile, să străbat mările, să spulber nisipul care-mi acoperă comoara, să aduc aproape vocea iubitei mele.
― Am ascultat discuţia ta cu Alchimistul de acum câteva zile, spuse vântul. El a spus că fiecare lucru are Legenda lui Personală. Oamenii nu se pot transforma în vânt.
― Învaţă-mă să fiu vânt pentru câteva clipe, se rugă flăcăul. Ca să putem vorbi despre posibilităţile nelimitate ale omului şi ale vântului.
Vântul era curios, şi acela era un lucru pe care nu-l ştia. I-ar fi plăcut să vorbească despre acel lucru, dar nu ştia cum să transforme oamenii în vânt. Chiar dacă el ştia atâtea lucruri! Plăsmuia deşerturi, scufunda nave, culca la pământ păduri întregi şi se plimba prin oraşe pline de muzică şi de zgomote ciudate. Se credea nemărginit, şi dintr-o dată venea băiatul ăsta care spunea că mai sunt încă lucruri pe care le putea face vântul.
― Şi lucrul ăsta care se cheamă Iubire, continuă flăcăul,
văzând că vântul aproape că cedase rugăminţilor lui. Când iubeşti reuşeşti să fii orice lucru al Creaţiei. Când iubeşti nu-ţi trebuie să înţelegi ce se petrece pentru că totul se petrece în noi şi oamenii se pot transforma în vânt. Dacă vântul îi ajută, desigur.
Vântul era foarte mândru, aşa că a fost foarte iritat când auzi vorbele flăcăului. Începu să sufle mai tare, ridicând nisipurile deşertului. Dar trebui să recunoască, la sfârşit, că şi dacă a străbătut toată lumea, tot nu ştia cum să-l transforme pe om în vânt. Şi nu cunoştea Iubirea.
― Când hoinăream prin lume, am observat că mulţi oameni vorbeau de iubire privind spre cer, spuse vântul, furios că trebuia să-şi recunoască limitele. Poate că ar trebui să întrebi cerul.
― Atunci ajută-mă, zise flăcăul. Umple locul ăsta de praf pentru ca eu să pot privi soarele fără să mă orbească.
― Vântul suflă atunci cu toată puterea, şi cerul se umplu de nisip lăsând doar un disc aurit în loc de soare.
În tabără era greu să mai zăreşti ceva. Oamenii deşertului cunoşteau acel vânt. Se numea Simum şi era mai rău decât o furtună pe mare ― pentru că ei nu cunoşteau marea. Caii nechezau, iar armele s-au acoperit de nisip.
Pe stâncă, unul dintre comandanţi se întoarse spre general, spunând:
― Poate că e mai bine să ne oprim aici. Aproape că nu-l mai zăreau pe flăcău. Chipurile erau acoperite de vălurile albastre iar ochii nu arătau acum decât spaimă.
― Să încetăm, stărui alt comandant.
― Vreau să văd măreţia lui Allah, spuse generalul cu respect. Vreau să văd cum se preschimbă oamenii în vânt.
Dar îşi notă în minte numele celor doi bărbaţi care au arătat frică. Imediat ce se va opri avea să-i destituie din postul de comandă pentru că oamenii deşertului nu ştiu ce este frica.
― Vântul mi-a spus că ştii ce este Iubirea,
se adresă flăcăul Soarelui. Dacă cunoşti Iubirea cu adevărat, cunoşti şi Sufletul Lumii, care e făcut din Iubire.
― De aici de unde mă aflu, spuse soarele, pot vedea Sufletul Lumii. El comunică cu sufletul meu şi amândoi, împreună, facem să crească plantele şi să umble oile în căutarea umbrei. De aici de unde mă aflu ― şi sunt foarte departe de lume ― am învăţat să iubesc. Ştiu că, dacă m-aş apropia puţin mai mult de Terra, tot ce-ar fi pe ea ar muri şi Sufletul Lumii ar înceta să mai existe. Atunci ne privim şi ne îndrăgim, şi eu îi dau viaţă şi căldură, iar ea îmi dă un motiv să trăiesc.
― Va să zică ştii ce este Iubirea, spuse flăcăul.
― Şi cunosc şi Sufletul Lumii, pentru că am stat mult de vorbă în călătoria asta fără sfârşit prin Univers. El îmi spune că necazul lui cel mai mare este că până în ziua de azi numai mineralele şi vegetalele au înţeles că totul e un singur lucru. Şi pentru asta nu trebuie ca fierul să fie la fel cu cuprul, iar cuprul la fel cu aurul. Fiecare îşi are rolul lui în acest lucru unic şi totul ar fi fost o Simfonie a Păcii dacă Mâna care a scris totul s-ar fi oprit în a cincea zi a Creaţiei. Dar a existat şi o a şasea zi, spuse Soarele.
― Eşti înţelept pentru că vezi totul de la distanţă, răspunse flăcăul. Dar nu cunoşti Iubirea. Dacă n-ar fi existat a şasea zi a Creaţiei n-ar fi existat omul, şi cuprul ar fi pentru totdeauna cupru, plumbul, pentru totdeauna plumb. Fiecare îşi are Legenda lui Personală, e drept, dar într-o bună zi această Legendă Personală se va fi împlinit. Şi atunci este nevoie să te
transformi în ceva mai bun şi să ai o nouă Legendă Personală, până ce Sufletul Lumii va fi cu adevărat un singur lucru.
Soarele căzu pe gânduri şi se hotărî să strălucească mai tare. Vântul, căruia îi plăcuse discuţia, suflă şi el mai tare, pentru ca soarele să nu-l orbească pe flăcău.
― De aceea există Alchimia, continuă flăcăul. Pentru ca fiecare om să-şi caute comoara şi s-o găsească şi pe urmă să vrea să fie mai bun decât până atunci. Plumbul îşi va împlini rolul său până ce lumea nu va mai avea nevoie de plumb; şi atunci el va trebui să se transforme în aur. Alchimiştii fac acest lucru. Arată că, de câte ori căutăm să fim mai buni decât suntem, totul în jurul nostru devine mai bun.
― Şi de ce spui că eu nu cunosc Iubirea? întrebă Soarele.
― Pentru că iubirea nu înseamnă să fii nemişcat precum deşertul, nici să cutreieri lumea precum vântul, nici să priveşti totul de la distanţă, cum faci tu. Iubirea este forţa care transformă şi face ca Sufletul Lumii să fie mai bun. Când am pătruns în el pentru prima oară, am crezut că este perfect. Apoi am văzut că era o oglindă a tuturor fiinţelor şi îşi avea războaiele şi patimile lui. Noi suntem aceia care hrănim Sufletul Lumii, iar pământul pe care trăim va fi mai bun sau mai rău după cum noi vom fi mai buni sau mai răi. Aici intră în joc
forţa Iubirii, fiindcă atunci când iubim, vrem totdeauna să fim mai buni decât suntem.
― Şi ce vrei de la mine? întrebă Soarele.
― Să mă ajuţi să mă preschimb în vânt, răspunse flăcăul.
― Natura mă cunoaşte ca cea mai înţeleaptă făptură, răspunse Soarele. Dar nu ştiu cum să te preschimb în vânt.
― Atunci cu cine trebuie să vorbesc?
Soarele nu răspunse. Vântul trăgea cu urechea şi avea să umple lumea cu ştirea că înţelepciunea aceluia era limitată. Dar până una alta nu avea chef să fugă de lângă acel flăcău care vorbea Limbajul Lumii.
― Încearcă să stai de vorbă cu Mâna care a scris totul, răspunse Soarele într-un sfârşit.
Vântul ţipă de bucurie şi suflă cu mai multă putere ca oricând. Corturile au fost smulse din nisip, iar animalele au rupt hăţurile. Pe stâncă, oamenii se agăţaseră unii de alţii ca să nu fie aruncaţi cine ştie unde.
Flăcăul se întoarse spre Mâna care Scrisese Totul.
Dar în loc să vorbească ceva, simţi că Universul rămase tăcut, aşa încât tăcu şi el.
O forţă a Iubirii ţâşni din sufletul lui, şi flăcăul începu să se roage. Era o rugăciune pe care n-o mai spusese niciodată până atunci, era o rugăciune fără cuvinte şi fără nici o cerere. Nu mulţumea pentru oile care găsiseră un islaz, nici nu implora să vândă mai multe cristaluri, nici nu cerea ca femeia pe care o întâlnise să-i aştepte întoarcerea. În liniştea care urmă, flăcăul înţelese că deşertul, vântul şi soarele căutau semnele pe care acea Mână le scrisese şi care încercau să-şi împlinească menirea şi să înţeleagă ce stătea scris pe un simplu smarald.
Ştia că acele semne erau răspândite pe Pământ şi în Spaţiu şi că aparent nu aveau nici un rost, nici un temei, şi că nici deşerturile, nici vânturile, nici sorii şi nici oamenii nu ştiau pentru ce fuseseră creaţi. Numai Mâna aceea avea un motiv pentru toate astea şi numai ea era în stare să săvârșească minuni, să transforme oceanele în deşerturi şi oamenii în vânt. Pentru că numai ea înţelegea că un scop major împingea Universul spre un punct unde cele şase zile ale Creaţiei se vor transforma în Marea Operă. Flăcăul s-a cufundat în Sufletul Lumii şi a văzut că Sufletul Lumii era o parte a sufletului lui Dumnezeu şi a văzut că Sufletul lui Dumnezeu era propriul lui suflet. Şi că putea deci să facă minuni.”
